Din Africa de Sud, cu drag

Alina MarianAlina Felicia Marian a plecat din Romania dupa revolutie, imediat ce portile spre libertate s-au deschis. Nu a fost usor sa-si gaseasca un rost printre straini, insa munca facuta cu seriozitate si determinarea de a reusi i-au fost atribute favorabile. Este medic pediatru, avocat si asistent universitar, si spune ca, desi a te specializa in domenii distincte implica un efort considerabil, simte ca isi implineste cu succes functiile. “A practica trei profesii nu e usor. A le practica si bine, pe toate, este foarte greu. Pana acum am reusit, dar cred ca va veni o vreme cand va trebui sa aleg. Cum as putea insa sa aleg intre cei trei copii ai mei? Cum as putea sa aleg intre pediatrie, drept si "academia"?”

Parcursul personal si profesional a fost insa unul sinuos. Integrarea intr-o cultura noua si, mai ales, extrem de diferita de cea romana, distanta fizica foarte mare de locurile natale, grijile unui nou inceput - toate au insemnat redefinire si readaptare a sinelui intr-un context necunoscut. Asta pentru ca, de peste 20 de ani, Alina Marian locuieste in Cape Town, Africa de Sud.

Povestea incepe in 1987, cand a Alina a terminat Facultatea de Pediatrie in Bucuresti, ca sefa de promotie. Casatorita de un an cu Eric, student la stomatologie, si-a dorit sa plece din Romania. “Primul mare eveniment care mi-a afectat restul vietii a fost revolutia. Dupa revolutie, planurile mele si ale sotului meu, de a emigra unde vedem cu ochii, s-au schimbat.“Au hotarat sa ramana in Bucuresti si sa-si deschida un cabinet dentar si unul de pediatrie. “La vremea aceea invatam pentru examenele de rezidentiat, si ma luptam cu dilema alegerii specializarii. Totul parea ca merge pe calea cea buna, in ciuda galcevii politice si a FSNului. Simplul fapt ca manifestatiile de la Universitate, la care ma duceam zilnic, erau posiblie, ne dadeau speranta ca nu ne vom intoarce niciodata la comunism.“
Insa a inceput apoi mineriada, iar frica pe care o resimtea fata de tot ce se intampla in jur i-a determinat sa plece definitiv. “Dupa o tinerete comunista, nu avea sens sa ne traim si restul vietii intr-o tara fesenista sau “comunista cu fata umana”. O tara in care sa ne fie frica sa spunem ce credem, la fel ca pe timpul lui Ceausescu, pentru ca altfel vin fratii nostri romani si ne linseaza... Si acum, dupa 21 de ani de la plecarea din Romania, pot spune ca nu am simtit niciodata, de-a lungul anilor, mai multa ura impotriva mea de la straini, cata am simtit chiar de la de la romani, neamul si sangele meu, in perioada mineriadelor, doar pentru ca eu credeam altceva decat ei!”

Sotul ei este cel care a plecat primul din tara, intai spre Italia, iar apoi spre Africa. “In avion a cunoscut un pastor olandez care l-a intrebat unde va locui in Pretoria. El i-a spus, mai in gluma mai in serios, ca in parc, probabil. Pastorul a ras, si i-a explicat ca in Africa de Sud un om alb nu poate dormi in parc.

Foto: Alina Marian, Christmas 2011

Era ianuarie 1990, Nelson Mandela era inca in puscarie (a fost eliberat la 11 Februarie 1990) si diferitele rase din Africa de Sud erau inca segregate. Asa ca pastorul a dat un telefon unor prieteni care aveau o casa mai mare si care s-au oferit sa il gazduiasca pe Eric pana isi gaseste unde sa stea.“ Insa contextul profesional nu i-a fost la fel de favorabil. Pentru a putea lucra ca dentist, a trebuit sa se supuna mai multor examene si slujbe temporare. Primul lucru pe care l-a facut dupa ce a inceput sa lucreze a fost sa le cumpere bilete de avion celor dragi - ei si celor doi copii ramasi in tara. “Intre timp, Eric a trimis in numele meu cereri de angajare la toate spitalele din jurul Pretoriei. Am avut noroc probabil si pentru ca am fost sefa de promotie, am primit raspuns favorabil de la cel mai mare spital academic din Pretoria, H F Verwoerd, numit acum Pretoria Academic Hospital. Spitalul ne-a organizat si locuinta, un apartament de 2 camere cu tot ce trebuie, pana si cu menajera! Eric s-a mutat in apartament cu putin inainte de a trebui sa sosim noi si ne astepta cu totul pregatit.”

Momentul plecarii este unul dintre cele mai grele din amintirile noului inceput. “Biletele noastre de avion erau din Varsovia spre Frankfurt, si de acolo spre Pretoria, si trebuia sa le preluam de la birourile Lufthansa din Varsovia. Neavand bani pentru bilete de avion spre Varsovia, am luat bilete la CFR. Memoria celor 2 zile si ceva din tren, cu trei valize, carucior, olita de noapte, pampers si pe deasupra si cu cei doi copii, Julia care avea pe atunci 4 ani si Edi care trebuia sa implineasca peste o saptamana 2 ani, din fericire s-a estompat.”

"Africanii stiu la fel de bine estul Europei cat stiu europenii sudul Africii."

Intreaga familie s-a mutat, la scurt timp, in Cape Town. “Desi am fost entuziasmata la inceput de mutare, la scurt timp am inteles ca la Cape Town era o Africa de Sud diferita de cea din Transvaal, unde sunt Pretoria si Johannesburg. Nu am reusit sa iau un transfer ca sa imi continui specializarea pentru ca la interviu mi-au spus ca ma pun pe lista de asteptare, dar ei in general nu angajeaza absolventi de la facultati din strainatate. Ulterior, am aflat ca ei de fapt accepta absolventi straini, dar nu din "blocul de est". In loc sa ma plang de cat de rai sunt sud-africanii, m-am pus pe treaba si mi-am luat certificatul de ATLS (Advanced Trauma Life Support) cu "flying colours", cum spun ei, desi gandul meu ramasese la pediatrie.”

Insa conjunctura politica era nefavorabila. In 1993, in Africa de Sud incepusera violente rasiale, iar seful Partidului Comunist, Chris Hani, a fost asasinat de un polonez. “Pe acest fundal politic, migratia de doctori din estul Europei ajunsese la asemenea proportii ca nu mai era spital fara medici bulgari si polonezi. Medici romani erau mult mai putini, dar toti eram bagati in aceeasi oala de localnici, care stiu la fel de bine estul Europei cat stiu europenii sudul Africii.” Dupa acel asasinat, au inceput sa apara articole in presa despre medicii est-europeni care omoara pacientii in spitale. “Era practic imposibil sa iti mai gasesti serviciu intr-un spital ca lumea. Asa ca m-am angajat la o clinica din "townships", un megacartier din colibe de tabla ruginita, fara utilitatile elementare, unde traia populatia africana care muncea in Cape Town. Oamenii de acolo m-au impresionat profund. Pana sa lucrez in Khayelitsha, cunoscusem numai varianta "white" a apartheidului. Dupa ce am inceput sa lucrez acolo, am inceput sa ii inteleg si pe negri. Africa de Sud aparea dintr-o data mai complexa decat credeam initial.”

"Am fost si am ramas pana azi singura est-europeana acceptata in rotatia de pediatrie de la Red Cross Children’s Hospital."

In 1994, la asigurarile unor prieteni ca lucrurile s-au mai asezat in Romania, familia Marian a hotarat sa se intoarca. “Am stat acasa cateva luni, timp in care ma zbateam ca o gaina fara cap sa imi innod o cariera sau o afacere. Peste tot numai ziduri sau usi inchise. Nefiind pile, s-ar fi putut cu bani, dar nu ma pricepeam la mita, imi era si frica, si rusine. Prin aprilie, tocmai am primit de la Eric vestea ca suntem cetateni sud-africani cu drepturi depline. Se votase si noua constitutie, deci nu mai puteam fi discriminata pe motiv de nationalitate.” Asa ca au hotarat sa se intoarca in Africa de Sud.

Inapoi in Cape Town, a luat pe brate responsabilitatea clinicii de alergologie pediatrica a Red Cross Children's Hospital, cel mai mare spital de copii din Africa subsahariana, care apartine de Universitatea Cape Town. “Am lucrat in departament pentru o perioada de 5 ani, timp in care am invatat enorm, am colindat lumea, am predat imunologie si alergologie studentilor medicinisti, am facut cercetare, am scris articole si mi-am facut zeci de prieteni. Cu profesorul meu suntem buni prieteni de familie si azi, dupa aproape 20 de ani.”

Alina si-a dorit insa sa se intoarca la pediatrie. Regulile de acceptare a strainilor nu se schimbasera cu mult, asa ca a fost nevoita sa astepte o perioada indelungata si sa mai treaca un examen. “In cele din urma, transferul la pediatrie mi s-a aprobat in 1998 si am inceput sa lucrez in 1999. Am fost si am ramas pana azi singura est-europeana acceptata in rotatia de pediatrie de la Red Cross Children’s Hospital. Din cate stiu, au acceptat primul german anul trecut, si tot dupa o asteptare de cativa ani.”

"A avea cunostinte despre legile locului unde traiesti te apara de multe necazuri."

Politica a continuat insa sa le influenteze viata, intr-o perioada in care, in Africa de Sud, HIV se raspandea cu mare viteza. “A aparut din nou dilema viitorului. Adica aveam trei variante: ramanem in Africa de Sud, in conditiile in care eu va trebui, ca medic de spital, sa stau cu bratele crucis si sa astept sa imi moara pacientii de SIDA, ori raman in Africa de Sud si imi deschid cabinet de pediatrie, ori ne luam iar bocceluta la spinare si plecam spre pasunile mai verzi din America.“ Si au plecat spre America in 2001 cu o bursa postdoctorala la Universitatea din Tennessee, St. Jude Children's Research Hospital din Memphis, desi sotul ei si fetita cea mai mica, adoptata in Africa, au ramas in Cape Town. Alina isi aminteste cu placere de perioada petrecuta in Statele Unite ale Americii, desi, spune ea, “socul cultural a fost mare si stilul de viata mult diferit fata de Africa de Sud. Cand Edi a fost batut la scoala si a venit cu un cucui in crestetul capului, m-am speriat si l-am trimis inapoi la Eric. Poate, daca veneam direct din Romania in US, toate aceste probleme ar fi parut minore.”

Foto: Alina Marian, Camps Bay, 2007 

Dupa un an si jumatate petrecuti in America, Alina s-a intors “acasa”, in Africa de Sud. Experienta castigata acolo a insemnat insa o schimbare de cariera odata ajunsa in Cape Town. “Ceea ce retinusem in America, si motivul principal pentru care nu mi-ar fi placut sa practic acolo ca MD, ci mai degraba as fi ramas in laborator, a fost usurinta cu care medicii erau dati in judecata pentru orice fleac. Pe de alta parte, am priceput ca a avea cunostinte despre legile locului unde traiesti te apara de multe necazuri.” Asa ca, odata revenita in Africa de Sud, s-a inscris la o facultate de drept. “Am terminat dreptul in 2006 la Universitatea din Cape Town, pe lista de merit a decanului, si apoi am obtinut, cu distinctie, un masterat in drept comercial, cu o teza in domeniul drepturilor intelectuale si legii concurentei. Am practicat la Inalta Curte din Western Cape pana in 2009, cand m-am intors la vechea mea dragoste, pediatria, inlocuind o colega in departamentul de terapie intensiva. De atunci continui sa lucrez cateva zile pe luna in urgente pediatrice, neonatologie, sau Intensive Care Unit.”

O alta pasiune a Alinei a fost educatia medicala. “De-a lungul carierei am avut mai tot timpul studenti, fie formal, fie ca mentor, cu exceptia perioadei studiilor de drept. Din 2011 predau studentilor din ultimul an medicina clinica generala la diverse clinici din mijlocul celor mai sarace comunitati din Cape Town. M-am intors deci, in timp, la perioada Khayelitsha, dar intr-un mod care satisface atat dorinta mea de a avea o cariera academica, cat si nevoia de a fi de folos comunitatii.” In prezent, lucreaza inca la firma unde si-a facut ucenicia ca avocat si a inceput procedurile pentru infiintarea propriei companii de avocatura in Cape Town.

"Cea mai buna "pila" e competenta."

Foto: Alina Marian, Allergy Congress, 2004

Daca ar transforma fiecare dintre anii petrecuti dincolo de granitele Romaniei in cate o invatatura, Alina ar putea da zeci de sfaturi desprinse din experienta sa. Insa modestia o indeamna sa spuna ca mai are inca de invatat si ca singurele indemnuri pe care le ofera sunt acelea de a fi buni oriunde am merge si de a lua neaparat in considerare contextul politic: “munciti mai mult decat trebuie conform fisei postului. Numai un om indispensabil isi mentine pozitia in afara Romaniei. Cea mai buna "pila" e competenta. Daca esti bun se bat angajatorii pe tine si tu te bati doar cu dificultatea de a nu sti ce sa alegi. Tineti minte ca politica influenteaza cariera emigrantilor si ei sunt cei mai vulnerabili la diversele curente si crize economice sau sociale. Daca nu te poti lupta cu sistemul, du-te in alta parte, nu te lasa blocat pe linia moarta a carierei, pentru ca de cele mai multe ori apare ceva acceptabil, daca nu mai bun decat optiunea pe care ai pierdut-o.”

In ciuda distantei foarte mari, Alina a pastrat legatura cu cei ramasi in locurile natale si a vizitat tara regulat. “Am tinut ca toti copiii sa vorbeasca romaneste si sa cunoasca istoria Romaniei. Parintii mei ne-au ajutat foarte mult si fie au venit ei la noi, fie au stat copiii la ei ca sa poata merge la scoala in Romania. Iulia, fiica cea mare, a studiat clasa I si a V-a in Bucuresti, iar Edi clasa a III-a. Iulia a absolvit apoi facultatea de medicina la UMF “Carol Davila” din capitala. Kayla, fiica adoptata, a mers si ea cateva luni la gradinita in Romania si vorbeste romana. In casa vorbim o amestecatura de limbi, depinde ce cuvant ne trece prin cap primul, insa conversatiile de natura personala sunt intotdeauna in romaneste.”

"Daca va e rusine de unde ati plecat, inseamna ca va este rusine de voi insiva."

Alina spune ca s-ar intoarce daca ar primi in Romania aceleasi sanse pe care strainii i le-au dat. Isi iubeste tara si ii sfatuieste pe romani sa nu o denigreze. “Intr-un fel, noi suntem Romania in ochii colegilor si prietenilor nostri, deci imaginea noastra ca indivizi conteaza mai mult decat generalitatile din ziare cu medici est europeni care omoara pacienti sau programele de la televizor cu tiganii si copiii abandonati. Cel mai important, tineti minte ca oriunde ati pleca, orice nume sau pasaport aveti, tot romani veti fi - si voi, si copiii vostri. 

Material realizat de
Georgiana Socianu
Jurnalist, Editor Publicatii RPRS